Un nou program operațional pentru educație, aceleași provocări și limitări

 Un nou program operațional pentru educație, aceleași provocări și limitări

La 13 ani de la aderare, România se află în continuare sub media Uniunii Europene la capitolul absorbție. Proiectele cu fonduri europene în Educație, investițiile internaționale, într-un sens mai larg, pot fi încadrate la categoria succese colosale, care au capacitatea de a revoluționa modelele învechite din actualul sistem de învățământ preuniversitar (vezi proiectul ROSE, realizat cu sprijinul Băncii Mondiale) și fail-uri la fel de colosale, mai ales atunci când miniștrii ai Educației uită să semneze proiectele sau, și mai rău, le semnează și uită să le implementeze (Ecaterina Andronescu a început trendul, iar Monica Anisie îl continuă, cazul fiind Biblioteca Școlară Virtuală, despre care nu am auzit nimic toată vara, iar noul an școlar începe în două săptămâni, nu știm exact cum). Guvernarea liberală abia a așteptat acest nou exercițiu bugetar la nivel european pentru a investi în Educație (sau poate doar au folosit acest argument de-a lungul celei mai toride veri pentru educația românească în vederea justificării lipsei fondurilor de la bugetul de stat pentru a achiziționa echipamente electronice conforme pentru elevii și profesorii din România), așadar astăzi vom analiza la rece arhitectura actualului program european care vizează educația.

               Un prim aspect pe care îl putem sesiza este reprezentat de faptul că denumirea a fost schimbată, actualul program fiind intitulat Programul Educație și Ocupare, sinteza lui se află în consultare publică pe pagina web a Ministerului Fondurilor Europene, la adresa: https://bit.ly/3hfldCC Viziunea de dezvoltare a resurselor umane prin intermediul POEO este construită pe 2 obiective majore, unul dintre obiective fiind Optimizarea sistemelor de educație și formare pentru a răspunde cerințelor pieței muncii (…), aspect care ar putea declanșa o reală dezbatere despre rolul Educației, unul dintre cele mai complexe sisteme publice din România: cine supraordonează pe cine? Educația sau economia ar trebui să primeze? Nu ar trebui să ne focusăm pe crearea unor sisteme incluzive care să sprijine și dezvoltarea individuală, școala să reprezinte microcolația în care să se formeze cetățenii implicați în comunitate, cu valori și principii imbatabile? Dezbaterea este una mult mai largă și este, din punctul meu de vedere, într-o strânsă legătură cu arhitectura curriculară în România care, din nefericire, este creionată din pix. Fără cercetare, fără rezultate concrete și analize amănunțite, nu vom putea niciodată să găsim răspunsul la întrebările de mai sus. Aș vrea să înțeleg de ce printre aceste priorități strategice nu se află și dezvoltarea arhitecturii curriculare investind în școlile-pilot (ca un sprijin real pentru unitățile de învățământ preuniversitar care își doresc să intre în acest program de pilotare curriculară), întrucât sunt convinsă că așa s-ar fi încetățenit una dintre cele mai curajoase politici educaționale, Șansa nu este încă pierdută, programul aflându-se în faza de consultare publică.

               Corelarea principală a sintezei programului este reprezentată de viziunea strategică a proiectului România Educată. Să sperăm că Programul Educațional Educație și Ocupare nu va avea soarta României Educate și că va oferi elevilor din România soluții punctuale pentru problemele cu care se confruntă, nu doar promisiuni.

               La capitolul Obiective specifice, Programul Operațional Educație și Formare are priorități solide, care par să răspundă principalelor probleme care încetinesc dezvoltarea sistemului educațional din România: inechitatea, lipsa accesului la educație timpurie, lipsa accesului la educație remedială de calitate. Totuși, fiind vorba de obiective specifice, mă așteptam să vorbim în procente, nu doar în deziderate. Cu cât ne propunem să reducem rata abandonului școlar? Câți profesori ne propunem să formăm? Câți copii vor putea beneficia de accesul la educație timpurie? Măsurile de politică educațională, la fel ca măsurile de investiții și dezvoltare regională, nu pot avea toate un caracter unitar la nivel național, așadar un set de obiective ancorat în realitățile punctuale ale educației ar fi fost de ajutor. Mizez pe o abordare descentralizată, dar nu una făcută după ureche, ci una care să împuternicească școlile din România să devină microsisteme incluzive, să vadă fondurile europene drept o oportunitate de a investi în educație, nu o oportunitate de a spăla bani sau (la polul opus) de a se degreva de atribuțiile pe care oricum le aveau. Adevărata provocare o va reprezenta cooptarea școlilor din mediul rural (care au o nevoie reală de dezvoltare) în acțiunile programului. Pentru a depăși acest obstacol, este important ca administrația publică locală să se implice activ, să dezvolte și să ajute, evident, în dimensiunea administrativă. E momentul ca toți funcționarii publici școliti prin Europa care au CV-urile doldora de diplome care mai de care să iasă la înaintare și să sprijine școlile satelor românești!

               Având în vedere actualele provocări cu care se confruntă sistemele educaționale la nivel global, mizez pe introducerea unui obiectiv specific care să vizeze expres creșterea competențelor digitale pentru copii, tineri, adulți, un obiectiv care să vizeze exact cu cât ne dorim să creștem procentul de cetățeni care dețin competențe digitale de bază și cu cât ne dorim să creștem procentul de cetățeni care dețin competențe digitale superioare. Din punctul meu de vedere, până la finalizarea Programului Operațional, întreaga populație activă a României ar trebui să stăpânească competențe digitale de bază. Trebuie să reprezinte un obiectiv de țară.

               În ceea ce privește axa de priorități a Programului, putem observa că această este derivată din obiectivele specifice, așa cum este și normal. Observ, totuși, caracterul ușor limitativ al acestor priorități, care împiedică dezvoltarea unei viziuni prin care proiectele europene să fie folosite și pentru investiții, nu doar pentru suplinirea unor servicii sociale care ar trebui asigurate de statul român, prin bugetul de stat. Din nefericire, nici până în 2027 nu vom depăși această mentalitate prin care fondurile europene reprezintă calea autorităților publice locale de a se degreva de responsabilitățile de care le au prin lege, și nici atunci complet, întrucât rata absorbției rămâne una scăzută. Consider necesară introducerea unei alte priorități, în acord cu nevoia de digitalizare la nivel societal, privind introducerea unor elemente de inteligență artificială în Educație. Ar constitui un avantaj competitiv însemnat pentru România, pe termen lung. Cum adică, înlocuim profesorii cu roboți? Nu, doar încercăm să ținem pasul cu ce se întâmplă la nivel mondial, să sporim eficiența în sistemele publice și să creștem calitatea Educației pentru dezvoltarea economică a României.

               Este urmărită totodată creșterea participării copiilor cu dizabilități/ cerințe educaționale speciale prin individualizarea învățării și adaptarea tehnicilor de predare la nevoile specifice acestora și accesibilizarea educației. Frumos deziderat, unul căruia îi lipsește o componentă esențială: dezvoltarea infrastructurii educaționale și adaptarea ei. Până în 2027, ar trebui ca măcar jumătate din școlile din România să devină școli incluzive în adevăratul sens al cuvântului, deziderat pentru care avem nevoie de infrastructură și de resursă umană. O primă astfel de măsură ar putea-o constitui formarea profesorilor de sprijin și alocarea unui profesor de sprijin pentru nu mai mult de doi elevi cu dizabilități/cerințe educaționale speciale.

               Referindu-ne la cea de-a treia prioritate de investiții, intervențiile POEO vor sprijini creșterea calității ofertei și actului educaţional, cu efect direct asupra creșterii ratei de promovabilitate la evaluarea națională sau la examenul de bacalaureat, precum și asupra creșterii ratei de participare în învățământul terțiar sau la mobilităţi internaționale de învățare de tip Erasmus. Consider necesară urmărirea impactului și asupra evaluările standardizate de tip PISA, pentru o mai mare relevanță a procesului. Nu în ultimul rând, dacă vorbim despre creșterea calității, trebuie să ținem cont de faptul că reperele legislative sunt limitate, întrucât școlile din România sunt evaluate după standarde și indicatori care nu au fost schimbate din 2008! Pentru maximizarea rezultatelor, Ministerul Educației și Cercetării trebuie să aprobe o nou hotărâre de Guvern privind standardele și indicatorii pentru sistemul de evaluare și asigurare a calității în învățământul preuniversitar din România, un cadru care să includă incluziunea școlară, calitatea procesului educațional, participarea profesorilor la învățarea continuă, indicatori privind participarea elevilor la procesul decizional.

               Salut existența unei priorități strategice privind antreprenoriatul și economia socială și consider că economia socială trebuie livrată, sub forma unui pachet informational calitativ, către toți beneficiarii sistemului public de educație. Este important să facilităm crearea unor instituții economice incluzive și să abandonăm modelul extractiv, pentru creșterea calității vieții, pe termen lung. Antreprenoriatul social nu se oprește la cazul nefericitului Dan Barna, din ce în ce mai mulți antreprenori trebuie cooptați în acest sector. Păcat că sistemul public de educație le vorbește prea puțin elevilor despre cum să aplice ceea ce învață, să aibă curaj să își dezvolte propriile idei și să investească în ele.

               Consolidarea participării populației în procesul de învățare pe tot parcursul vieții pentru facilitarea tranzițiilor și a mobilității pe piața muncii este o prioritate necesară, având în vedere faptul că participarea populației active la procesul de învățare continuă este scăzut. Avem strategii peste strategii în acest sens, important este să le și aplicăm. Două idei care ar putea fi incluse în această prioritate strategică: educația parentală, livrată mai ales în comunitățile dezavantajate și înființarea Centrelor de Învățare Permanentă, promise de PSD în Programuld de Guvernare 2017-2020, care nu au fost înființate nici până în ziua de astăzi.

               POEO va sprijini, printre altele, interconectarea bazelor de date și dezvoltarea resurselor educaționale deschise (RED). Această prioritate trebuie să responsabilizeze Ministerul Educației și Cercetării să nu mai considere resurse educaționale deschise pagini web pline de link-uri, care nu aduc niciun sprijin real pentru elevi și pentru profesori. Este nevoie de sprijin pentru crearea unui ansamblu de resurse educaționale deschise calitative: să transcendem etapa în care considerăm resursă educațională digitală o fișă de lucru fotocopiată sau un manual în PDF. Îmi pare rău că nu se dorește o reală debirocratizare a sistemului de învățământ prin folosirea acestui Program inclusiv pentru a digitaliza tot ce înseamnă sistem public de învățământ: toleranță zero la plimbatul hârtiilor între instituții!

               În ceea ce privește tinerii NEETs, este important să conștientizăm faptul că serviciile publice de ocupare a forței de muncă (AJOFM/ANOFM) nu sunt deloc atractive pentru tinerii din România, sunt complet depășite de dinamica mediului privat și ultrabirocratizate. Este esențial ca pentru ca intervențiile sistemice să dea roade, sistemul public să fie dezvoltat, poate chiar regândit în multe aspecte.

               Indicatorii de rezultat ai programului operațional nu ar demonstra impactul intervențiilor susținute din fonduri europene. Nu îmi spun nimic despre impactul asupra copiilor din mediile dezavantajate, nu îmi spun nimic despre cât și cum se va îmbunătăți infrastructura educațională și procesul instructiv-educativ pe termen lung. Câtor elevi le va fi redat dreptul la educație în urma implementării acestor acțiuni? Cum vom asigura follow-up în acele comunități?

               Pe hârtie, viitorul POEO arată satisfăcător, însă oricine a urmărit evoluția unei astfel de intervenții este conștient de faptul că adevărata provocare este reprezentată de implementare, de monitorizare, de evaluare onestă. În opinia mea, Programul Operațional de Educație și Ocupare ar trebui să fie și despre:

  • cum prevenim corupția școlară și corupția cu fonduri europene;
  • cum sprijinim unitățile de învățământ preuniversitar să desfășoare activități de impact folosind aceste noi fonduri europene;
  • cum valorificăm o abordare sectorială, descentralizată și echitabilă pentru ca un număr cât mai mare de elevi să fie impactat de astfel de intervenții;
  • cum asigurăm un proces onest de monitorizare și evaluare pentru a împiedica desfășurarea unor proiecte inutile (spălătoare de bani) și pentru a acționa prin redistribuirea imediată a fondurilor;
  • cum nu folosim fondurile europene ca să ne abonăm la clientela de partid;
  • cum suntem onești cu noi înșine și nu vrem să reinventăm roata, ci să scalăm intervenții de succes la nivel național pentru garantarea accesului la educație de calitate pentru toți;
  • cum transformăm schemele de finanțare competitivă pentru școlile din România drept o regulă, nu o excepție;
  • cum nu nu e teamă să riscăm, să investim în Educație pe bune (de exemplu, prin investiția în școli-pilot și introducerea elementelor de inteligență artificială pentru optimizarea sistemului public de educație), să nu folosim fondurile europene doar drept colac de salvare pentru autoritățile de la nivel central și local care nu își îndeplinesc atribuțiile care le revin prin lege în raport cu Educația.

Pup Antonia

Sunt studentă în anul I la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Domenii de interes, pentru că mă pasionează învățarea continuă: pedagogie incluzivă, economie, inteligență artificială pentru eficientizarea sistemelor publice, securitate globală, geopolitică.

1 Comment

  • niciodata guvernul nuare bani pentru educaatie,are doar pentru popi ca si luna asta au primit o suma consistenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *